Ne plac poveştile, chiar dacă lumea în care trăim nu mai are nici timp şi nici deschidere pentru acestea. O poveste bună, ascultată cu atenţie, poate transforma esential o persoană. Avizi pentru imediatul consumabil, pentru “breaking news” şi informaţii precise despre situaţii şi fapte absolut irelevante, timpul şi visarea devin inamici, mai ales când cer răbdare. Știm că distanţa cea mai scurtă între două puncte este linia dreaptă. Probabil cea mai deficitară formă geometrică a clădirii despre care povestim în continuare. Căci stilul Art-Nouveau, magistral pus în operă prin clădirea Cazinoului, invită privirea şi simţurile într-o poveste fascinantă, într-o lungă plimbare de-a lungul liniilor cu curgere blândă şi a spaţiilor care te înconjoară acum într-o îmbrăţisare luminoasă. A fost o vreme cand clădirea Cazinoului semăna izbitor cu oamenii care treceau agale prin faţa pereţilor săi deterioraţi, patinaţi de aerul aspru al brizei şi furtunilor trecute, cu fisuri adânci, ca un obraz brăzdat de regrete şi renunţări. O oglindire tristă, resemnată parcă cu o suferinţă careia părea imposibil să i te sustragi. De la un moment dat îşi întorceau privirea. Eu priveam cu şi mai mare atenţie. Am venit mereu cu curiozitate în faţa sa, încercând parcă să descifrez un mesaj stravechi, al cărui ecou devenea din ce în ce mai slab, acoperit de strigătele parcă insultătoare ale pescăruşilor, învăluit câteodată în ceaţă, alteori lovit de valuri uriaşe. Absent în privirea tuturor, ca un paradox dureros, nu ştiam cât va mai avea răbdare. De la un moment dat am auzit vorbindu-se despre avarii definitive, despre un colaps iminent. Refacerea sa este probabil unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat aici în mulţi ani. Am revenit pregătit să văd Cazinoul strălucind din nou. Albul perfect al zidurilor te cheamă ca lumina unui far, din depărtare. Spuma mării pare că s-a întrupat pe faleza precum Venus cu un aer botticellian şi a redat clădirii o nouă viaţă. Nu ştiu câte vieţi au pescăruşii (am auzit ceva vag despre pisici), dar aici vorbim despre o nouă viaţă a unei prezenţe emblematice. Devii curios să îl atingi, să te convingi că este real, că exista renaştere şi că rezultatul este chiar aici, palpabil, nu ai cum să nu crezi. Liniile curbe spun poveşti minunate pentru cei care vin să vadă şi să asculte şi parcă timpul are acum răbdare, se dilată şi te îndeamnă să intri. La interior, povestea capătă culoare, privirea se ridică şi se instalează un zâmbet larg. Imi place să mă uit la oamenii care vin acum şi explorează spatiile interioare ale Cazinoului. Uimirea le transformă chipul, în cel mai bun sens, zâmbetul şi fascinaţia iau locul încruntărilor cotidiene. Pragul clădirii, odată trecut, aduce cu sine o transformare vizibilă. Copilul interior capătă glas, este din nou auzit. Chiar şi pentru scurt timp, această stare este extrem de benefică. Te face să îţi aduci aminte de un gând bun, să te încânţi în faţa unui lucru fascinant şi să vrei mai mult. Surprizele se înlănţuie, spaţiul are o dinamica ascendentă, te invită parcă la dans, unul înălţător, poate un vals care te ridică şi te face să iti uiţi propria greutate. Jocul împletit al formelor mângâiate de razele calde de lumină difuze, culorile pastel în tonuri blânde, candelabrele bogate, texturile şi tactilitatea oferă senzaţii care opresc timpul în loc. Clădirea este un univers în sine, o poveste în mişcare ce ne invită să ne apropiem, să ridicăm privirea, să zâmbim, să fim uimiţi. Mai mult decat o construcţie interesantă, din alte timpuri, ale unor alţi oameni, este un spaţiu al unei transformări pozitive care ne cheamă, ne invită şi ne spune o nouă poveste. Și pescăruşii par că se bucură, acum. Foto: Vlad Eftenie Distribuie articolul pe: