CopenHill, arhitectura imposibilului: muntele construit pe un centru de deșeuri devine destinație turistică premium

Ce ai zice dacă ți-aș spune că, în Copenhaga, o uzină de ardere a deșeurilor a devenit o destinație turistică premium? Mai mult, uzina a fost proiectată astfel încât să fie singurul munte din Danemarca. Locuitorii și turiștii își beau acolo cafeaua de specialitate, schiază vara și iarna deopotrivă, fac escaladă, fac drumeții montane sau participă la evenimente. Nu e un scenariu SF, este unul dintre cele mai îndrăznețe, uimitoare și inovatoare proiecte de arhitectură: CopenHill (cunoscut și ca Amager Bakke).

Ce este CopenHill?

CopenHill este o uzină care procesează deșeurile nereciclabile și le transformă în energie. Genul acela de loc pe care ți-l imaginezi cu coșuri de fum toxice și pe care orice oraș încearcă să îl ascundă cât mai departe de cartierele rezidențiale. Firesc este să te întrebi: cum ar putea vreodată ca acesta să fie un subiect pentru Casa Lux? Simplu: o echipă de arhitecți danezi a transformat o astfel de uzină într-o destinație turistică și unul dintre cele mai spectaculoase și vizitate locuri de petrecere a timpului liber. 

O idee nebunească născută din dorința de altitudine

Danemarca este o țară recunoscută pentru peisajele sale excepționale, dar are un „defect” geografic pe care locuitorii săi îl resimt din plin: este o țară complet plată. Pasionații de schi din Copenhaga erau nevoiți să călătorească sute de kilometri, până în Suedia sau Norvegia, pentru a se bucura de sporturile de iarnă.

Aici a intervenit geniul echipei de arhitecți de la BIG (Bjarke Ingels Group), recunoscuți la nivel global pentru proiectele inovatoare de arhitectură și design. Ei au câștigat concursul pentru proiectarea noii centrale electrice cu o propunere care a lăsat comisia cu gura căscată. Dacă tot trebuie să construim o uzină gigantică în oraș, de ce să nu o facem sub forma unui munte?

Astfel, ei au introdus lumii conceptul de „sustenabilitate hedonistă”. Această filosofie susține o idee extrem de curajoasă: un oraș ecologic nu trebuie să îți ceară să renunți la plăcerile vieții. Din contră, grija pentru mediul înconjurător trebuie să aducă un plus de bucurie, de lux și de utilitate publică.

Pentru a înțelege cum poți convinge o lume întreagă că o fabrică de incinerare poate fi „cool”, am stat de vorbă în exclusivitate pentru Casa Lux cu Jesper Boye Andersen, arhitect senior, asociat la BIG și unul dintre liderii de proiect care au condus șantierul acestui colos timp de ani de zile. Este, de altfel, și singurul  interviu pe care Jesper l-a dat pentru un mediu de presă din România.

Pariul cu imposibilul: când arhitectura sfidează logica

Jesper nu vorbește ca un inginer cu limbaj rigid, ci ca un „părinte” al acestui proiect. CopenHill nu a fost doar o provocare tehnică, ci o luptă de aproape un deceniu cu limitele imaginației.

„La început, era destul de utopic să spui că vrei să plasezi o pârtie de schi pe o uzină de incinerare a deșeurilor. Zece mii de metri pătrați de zonă de schi, o cafenea, trasee de alergare și un perete de escaladă pe fațadă, toate acestea sunau extrem de utopic. Cred că am avut multe zile în care ne gândeam: «Oare este posibil?». Dar, în final, s-a dovedit a fi cât se poate de posibil. Acest lucru ne oferă curaj și cred că încurajează mulți alți arhitecți sau gânditori să încerce să împingă puțin limitele de fiecare dată când regândesc spațiile urbane.”

Sustenabilitatea hedonistă sau de ce ecologia nu trebuie să fie plictisitoare

Există o prejudecată adânc înrădăcinată că, dacă e verde și sustenabil, trebuie să fie inconfortabil sau auster. Biroul BIG, sub viziunea lui Bjarke Ingels, a dărâmat acest mit cu un concept pe care Jesper îl apără cu pasiune: sustenabilitatea hedonistă. Este ideea că o clădire eco poate – și trebuie – să îți ofere mai multă plăcere decât una convențională.

„De ce trebuie ca sustenabilitatea să însemne pereți groși, ferestre mici și dușuri reci? Deseori, termenul de sustenabilitate este pus în paralel cu lucruri plictisitoare, nu tocmai drăguțe, însă aici avem o uzină de incinerare a deșeurilor super eficientă și sustenabilă, unde te poți distra și de care te poți bucura”, explică Jesper Boye Andersen.

CopenHill – construit pentru Amager Ressource Center și Amager Bakke Foundation – a costat aproximativ 670 de milioane de dolari, o sumă mare justificată de complexitatea utilajelor care transformă gunoiul în energie curată pentru 150.000 de gospodării. Când l-am întrebat direct pe Jesper dacă, privind în perspectivă, acest efort financiar și cei nouă ani de implementare au meritat cu adevărat, răspunsul lui a fost instantaneu și categoric:

„Cu siguranță! Aș spune că am obținut o centrală mult mai eficientă din punct de vedere energetic. Avem o grămadă de gunoi în Copenhaga, ca în toate celelalte orașe europene mari și producem electricitate pentru aproximativ 150.000 de gospodării, dar și încălzire centralizată pentru o jumătate de milion de case. Și toate acestea se fac din deșeurile reziduale. Practic, 5 kilograme de gunoi îți oferă patru ore de căldură pe un radiator și trei ore pentru un bec. Iar o tonă de deșeuri echivalează cu 266 de litri de petrol brut.

Singurul lucru pe care coșul de fum îl elimină este apa și dioxidul de carbon. Toate gazele toxice, cum ar fi oxizii de azot, care reprezintă cel mai otrăvitor gaz (cel pe care îl avem și din trafic), sunt filtrate în utilaje și nu sunt eliberate în atmosferă. Subprodusul arderii deșeurilor este zgura, un material pe care îl poți folosi în industria betonului și a asfaltului. Și, desigur, știm cu toții că depozitarea deșeurilor la groapa de gunoi este mult mai toxică pentru mediu, deoarece toate tipurile de substanțe chimice ajung pur și simplu în sol. Așa că scăpăm de toate deșeurile reziduale și obținem foarte multă energie.”

Dincolo de aceste cifre de inginerie pură, frumusețea proiectului stă și în modul în care utilitarul se împletește cu experiența urbană premium. Poți urca pe cel mai înalt perete de escaladă artificial din lume (86 de metri) sau poți schia pe o suprafață sintetică ce imită perfect zăpada și o panoramă de 360 de grade asupra orașului.

Mândria invizibilă: dincolo de schi și adrenalină

Pentru Jesper Boye Andersen, reușita acestui proiect nu stă doar în faptul că oamenii schiază pe această uzină de procesare a deșeurilor. Când l-am întrebat ce îl face cel mai mândru, mi-a vorbit despre ceva ce nu se vede pe Instagram: diplomația construcției.

„La nivel de management, la nivel de colaborare, cred că este ceva ce se află la un alt nivel. Să aduci atât de mulți oameni împreună: inginerii potriviți, politicienii, cele cinci municipalități care au finanțat uzina, designeri de pârtii, schiori, alpiniști. Să îi aduni pe toți și să îți dai seama cum aliniezi acest proiect e extraordinar. Sunt mândru de această clădire nouă și uriașă în Copenhaga, care poate fi văzută din toate turnurile și de pe toate podurile, însă, ca manager, faptul că am reușit să adun toate aceste opinii diferite și să finalizăm acest proiect rămâne adevărata mea împlinire.”

O nouă paradigmă pentru arhitectura urbană

În 50 de ani, Jesper Boye Andersen speră ca natura să „înghită” clădirea. Deja cele 100 de specii de arbori și plante de pe acoperiș cresc atât de agresiv încât trebuie tunse de patru ori pe an.

În timp, cărămizile de pe fațadă pot funcționa ca jardiniere gigantice. Păsările, vântul și insectele aduc semințe, iar plantele prind rădăcini în aceste ferestre metalice. Astfel, ele vor forma treptat o fațadă verde și vor oferi clădirii aspectul unui munte autentic, atunci când este privită de la distanță. Visul lui este ca industria să devină invizibilă sub un strat gros de verdeață, transformând CopenHill dintr-o uzină revoluționară într-un parc natural suspendat.

Tirana sau Copenhaga, buncăre sau uzine, lecția este aceeași: arhitectura viitorului nu mai este despre ziduri care ne separă de restul lumii. În schimb, este despre spații care ne invită să urcăm pe acoperiș, să privim orașul și să înțelegem că până și resturile noastre pot genera lumină, căldură și, surprinzător, un zâmbet pe pârtie.