Daniel Rădulescu și metalul său imponderabil vorbesc despre România la Expo Osaka 2025

Într-o lume în care arta devine tot mai mult produs de consum, sculptorul Daniel Rădulescu își propune nu să producă mai mult, ci mai bine. Sculpturile sale în metal impresionează prin finețea detaliilor și prin compoziția care pare uneori să sfideze legile gravitației. Șase dintre ele – realizate special pentru expoziția internațională de la Osaka – au ajuns în Japonia și sunt expuse în pavilionul României, în cadrul acestui eveniment internațional.

Daniel Rădulescu – născut la Brașov, în 1990 – este deja un nume cunoscut pe piața artei din România și nu numai, având peste 90 de lucrări vândute în 12 țări de pe patru continente.

În atelierul său de pe Splaiul Unirii, Daniel Rădulescu a realizat sculpturile pe care le expune la pavilionul României de la expoziția internațională de la Osaka. Tot el a fost unul dintre artiștii care au reprezentat România la expoziția anterioară, la Dubai, cu o abordare din care nu au lipsit Brâncuși și alte simboluri ale culturii noastre naționale.

L-am întâlnit cu puțin timp înainte de a expedia cele șase sculpturi spre Osaka și l-am provocat la o discuție despre participarea la evenimente precum expoziția de la Osaka, dar și despre ce înseamnă procesul de creație a lucrărilor sale.

Vorbind în limbajul sculpturii despre România

Casa Lux: Ai ajuns la o sută de sculpturi, deja cunoscute pe piața de artă din România. Ai un stil al tău, care poate fi deja recunoscut în ceea ce creezi. Ce urmează, care este următorul tău proiect?

Daniel Rădulescu: Sigur că nu mă opresc aici. Este o cifră frumoasă, pe care am depășit-o totuși cu lucrările pentru expoziția de la Osaka. Scopul meu este să fac din ce în ce mai puține, nu am niciun interes să fac mai multe deși cererea este din ce în ce mai mare. Eu vreau să fac exact opusul. Scopul meu este nu să lucrez mai mult, ci să acord mai mult timp pentru concept, să le șlefuiesc, să lucrez mai mult pe fiecare.

C.L.: În Dubai, la ediția din 2024 a World Expo, au fost trei lucrări ale tale la pavilionul României, iar conceptul tău de internaționalizare a artei noastre a atras un public numeros. Ce pregătești pentru ediția din acest an a expoziției, la Osaka?

D.R.: Pentru Dubai a fost totul foarte din scurt, am avut cam o lună să mă pregătesc. Nu am avut destul timp, nu știam ce mă așteaptă… Acum clar sunt mai pregătit, deja lucrez de câteva luni pentru prezența acolo, și pentru concept, și pentru workshopuri. Acum voi avea șase sculpturi și trei centre pentru interacțiune cu publicul, am proiectat lucruri deosebite pentru cei care ne vor vizita pavilionul. Chiar dacă participarea din Dubai a fost considerată un succes, pentru mine, acum, un rezultat la același nivel ar fi de fapt un eșec. Am nevoie să depășesc clar ceea ce a fost.

Știu că ei (japonezii – n.r.) sunt mult axați pe cultură, de aceea sunt trei sculpturi mai personale – asociate cu tema expoziției, respectiv clădiri, orașe, o lume nouă – și încă trei legate de cultura noastră. Am făcut o reproducere în metal a nodului dacic, o reproducere stilizată după o peniță, cu referire la Petrache Poenaru – pentru că vreau să-i pun să scrie poezii de Eminescu ori Bacovia în japoneză, de exemplu – și am mai făcut o vioară, cu trimitere la George Enescu.

C.L.: Ce așteptări ai în legătură cu Osaka? Din punct de vedere artistic, care ar fi rezultatul care pe tine te-ar mulțumi legat de această expoziție?

D.R.: Cred că mă aștept, în primul rând, să fie un public mai cizelat. În Dubai, au venit într-adevăr foarte mulți, au fost în total 25 de milioane de oameni, dar mulți au venit din India, Pakistan… În plus, nu mi s-a părut că este piața mea acolo: ei preferă chestii foarte lustruite, aurii. Este o altă zonă acolo, iar creațiile mele cred că sunt un pic cam macabre pentru ei. Mă aștept ca publicul asiatic să fie mai receptiv atât la concepte, cât și la lucrări.

C.L.: Ca artist, ce înseamnă pentru tine o astfel de expunere și astfel de asociere cu pavilionul țării tale. Ce înseamnă să reprezinți țara ta la o expoziție de genul acesta?

D.R.: Este o bucurie, este o onoare, de asta am preluat proiectul. Și vreau să îmbrățișez tot ce a însemnat Dubai, pentru că mi-am dat seama că aș fi putut să fac lucrurile mult mai bine. Acolo m-am simțit cumva nepregătit, pentru că m-a prins din scurt și nu știam exact ce se întâmplă acolo. Auzi despre un astfel de eveniment, dar ți-e foarte greu să-ți imaginezi nivelul acela de participare, cât de grandios este totul….

C.L.: A adus expoziția din Dubai o schimbare a percepției tale față de evenimentele de asemenea amploare?

D.R.: Da, clar. Chiar dacă acum, cumva mi s-a cerut să merg cu lucrări mai mici, tocmai pentru că sunt costurile foarte mari mari până acolo, mi-am asumatul tot ce înseamnă transport și alte chestii necesare din punct de vedere logistic.

C.L.: … ca să ai libertate artistică.

D.R.: Da, normal, pentru că trebuie să merg cu lucrări care să mă reprezinte. Pentru că, dacă mergi la o expoziție și vezi lucrările, n-o să te gândești „omul acesta n-a avut bani de transport”, ci ai să te gândești că acela este nivelul meu în prezent. Că atât pot eu, acela e punctul meu maxim. Ori eu nu vreau asta.

Despre idealuri și vulnerabilitate, din perspectivă artistică

C.L.: În mod clar, reprezentarea României la expoziții precum Dubai sau Osaka înseamnă un salt înainte. Dincolo de asta, ca artist, care este pentru tine momentul, statusul care să-ți spună că ai atins perfecțiunea?

D.R.: Că un artist atinge perfecțiunea? Hm… Ești extrem de norocos să simți asta vreodată… Ar fi foarte greu de spus că ești cel mai bun. E foarte greu, poți să fii cel mai bine cotat, dar asta nu înseamnă și că ești cel mai bun. Sunt artiști foarte buni și care sunt total diferiți. Îl urmăresc, de exemplu, pe Hulea Darius, care este tot sculptor în metal din Cluj. Face niște lucruri fabuloase, sunt fanul lui, dar suntem diferiți: ce face el nu fac eu și invers.

C.L.: Totuși, se folosește frecvent superlativul relativ cu referire la artiști de orice fel. Care ar fi cea mai bună reprezentare a faptului că ai ajuns să fii ceea ce vrei tu, din punct de vedere artistic? Există un ideal la care să te raportezi și despre care să spui „da, îmi doresc să ajung acolo”?

D.R.: Da, sunt… Să fiu la MoMA (Muzeul de Artă Modernă din New York, loc de referință pentru arta modernă – n.red.), lângă Brâncuși… Cel mai înalt nivel acesta ar fi, să spunem: odată ce ai ajuns la MoMA, gata! Aia e!… (râde) Poți să te lași și să scrii cărți despre cum ai ajuns acolo…

C.L.: Și odată ce ai ajunge acolo ce urmează? Este acesta capătul de drum pentru un artist?

D.R.: Ce urmează?? Aș veni a doua zi din nou în atelier. Și să fiu miliardar în euro tot aici m-aș întoarce, evident. Lucrurile astea doar te motivează. Doar aș avea mai mult timp să mă ocup de ceea ce-mi place mai mult. De exemplu, am fost în niște licitații caritabile care au adus un ajutor considerabil.

C.L:: Asta înseamnă că succesul vine cu o schimbare de paradigmă și de obiective pentru un artist, nu?

D.R.: Nu te oprești, e clar. Eu am o rutină: desenez în fiecare zi. Nu contează că e Revelion, Crăciun sau altceva, am niște caiete mici în care schițez și cred că am vreo 600 – 700 de idei de sculpturi acolo. Știu că multe au potențial, nu am timp în viața asta să le dezvolt pe toate. Nu te poți opri din asta, din creat…

C.L.: Sună frumos, dar există și un cost pentru asta?

D.R.: Mereu există și dai ce e mai prețios: timpul. La început, alocam absurd de mult timp în atelier. Când am început să studiez metalul, stăteam și câte 16 ore în atelier, până amețeam de foame, leșinam aproape, munceam până la epuizare. Era și frustrarea aceea de început: că nu știi, că îți place, că vrei să înveți. Asta mă motiva.

C.L.: Ce regreți din toate astea?

D.R.: Nu am niciun regret, cred că lucrurile bune în viață vin cu un sacrificiu, cu un cost. Îmi spuneau prietenii să mergem în weekend la mare, eu – nu, că rămân în atelier, să lucrez. Este și ăsta un cost. Dar am mâna mea de prieteni buni, care mă cunosc, îmi știu nebunia, chiar dacă nu ne vedem un an de zile este același lucru ca și cum ne-am fi despărțit ieri.

C.L.: Care este cea mai mare vulnerabilitate a ta ca om, dincolo de sensibilitatea ta ca artist?

D.R.: … Hmmm… Cred că am așteptări mari de la oameni. Am așteptări mari și apoi mă demoralizez când văd că sunt înșelate.

C.L.: Cum se simte asta în ceea ce faci? Cum transpui latura asta umană în arta pe care o faci?

D.R.: Sigur se transmite, pentru că arta este o formă extraordinar de sinceră a ceea ce este în interiorul tău. Mă inspir din momentele mele de agonie, dar nu pot lucra în agonie, ci pot lucra doar în extaz. Mă inspir din momentele mele de agonie, dar lucrez în extaz.

C.L.: Sigur că toate lucrările tale spun ceva despre tine. Dar, pe acest fond al vulnerabilității despre care vorbeai, care din lucrările tale crezi că te reprezintă cel mai mult?

D.R.: Greu de stabilit…Poate cea mai iubită este sculptura lui Adam, a fost cea care a declanșat niște lucruri pentru mine. Dacă te uiți la structura ei, este… așa… ca o explozie… Vezi că de la ea a început totul pentru mine. Și-a început apetitul ăsta pentru lucrări complexe, pentru detalii pe care le regăsești și în lucrările de astăzi. Sunt lucrări care au povești în spate, multe, pe care le știu doar eu…

C.L.: Ne spui una dintre ele?

D.R.: De exemplu, una din cele mai dificile lucrări din punct de vedere psihic a fost Bacchus. Am făcut-o într-o perioadă dificilă și mi-a fost foarte greu să lucrez la ea. Foarte greu… Lucrarea în sine nu transmite agonia aceea pe care am trăit-o când am făcut-o, pentru că este destul de veselă, cu struguri… Dar, altfel, sunt multe lucruri în spatele ei… Toate lucrările au povești în spate…

C.L.: Ai vreun mesaj pentru cei care îți admiră arta? Și ce ai vrea tu ca ei să înțeleagă despre tine, dincolo de ceea ce se știe deja?

D.R.: Găsește-ți pasiunea și las-o să te ucidă.

C.L.: Cum așa?

D.R.: E o nebunie, totul pleacă de la un un extaz care te duce spre creație. Sigur, este nevoie de bani ca să supraviețuiești, să te dezvolți și, mai ales în sculptură, lucrurile sunt foarte costisitoare. Dacă ești grafician, de exemplu, ești cu siguranță mult mai în avantaj la sfârșitul lunii, că locuiești într-un apartament și nu-ți trebuie ditamai atelierul, cu spațiu special și unelte.

Dar totul ține de pasiunea asta care nu ține de un program de opt ore, după care ajungi acasă și te deconectezi. Nu, din asta vin insomnii, vin idei, vine tot ce vrei… Dar trebuie să îmbrățișezi efectiv toate aceste lucruri cu toate părțile lui grele. De exemplu, la mine doar costumul din piele are 12 kilograme, cu filtrul de aer prins la brâu, cu de toate. Eu m-am obișnuit, chiar dacă nu mai am amprente să-mi pot deschide telefonul, să spunem. Dar mie îmi place așa greu, pentru că, dacă era ușor, o făcea toată lumea.

Îți asumi și asta este, mergi mai departe. Cum spuneam, îți găsești pasiunea și mergi după ea chiar și atunci când doare.

Sculpturile lui Daniel Rădulescu la Osaka – între simboluri românești și limbajul global

Cele trei lucrări ale lui Daniel Rădulescu pentru Osaka inspirate din arta românească sunt stilizări ale unor elemente cunoscute nouă, precum vioara lui Enescu sau penița, ca reprezentare a stiloului inventat de Petrache Poenaru.

Transpunerea în metal a nodul dacic – întâlnit în porțile și stâlpii caselor strămoșești ca simbol al eternității, dar și al legăturii dintre oameni și generații – este o altă lucrare complexă, prin prisma tăieturilor precise, necesare pentru echilibrul perfect al piesei.

Alte trei sculpturi urmează tema de anul acesta a evenimentului – „Designing Future Society for Our Lives” , care militează pentru explorarea soluțiilor sustenabile de dezvoltare, prin prisma moștenirii și identității culturale, prin mobilitate și prin inovare tehnologică.

„The Vision Builder” este un elogiu adus celor care, prin viziunea lor, schimbă orașele și arhitectura lumii în care trăim, iar „The Silent Guardian” este întruchiparea, din oțel și lingouri de aramă, a spiritului uman care nu trebuie să se piardă odată cu dezvoltarea urbanității.

Până în 16 august, artisul va însoți lucrările expuse la Pavilionul României la Expo Osaka 2025.