Grădinile Versailles, unde arta grădinăritului devine spectacol regal

Cu siguranţă celebrul castel de la Versailles, de lângă Paris, n-ar fi la fel de impresionant şi de faimos fără grădinile à la française care îl înconjoară. Dincolo de interioarele somptuoase și care ascund nenumărate povești, Grădinile Versailles au propria istorie și și-au construit în final celebritatea prin frumusețea planurilor peisagistice.

Realizate concomitent cu lucrările de mărire şi transformare a palatului propriu-zis, începând cu anul 1661, Grădinile Versailles au fost un proiect de suflet al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea. Acesta a supravegheat personal şantierul grădinarului său, André Le Nôtre (1613–1700), care s-a întins pe aproape 40 de ani.

În secolul al XVII-lea, stilul preferat al francezilor era unul perfect simetric şi ordonat, văzut ca semn al triumfului omului asupra naturii. Şi chiar se poate vorbi de un mare triumf al omului în cazul grădinilor Versailles, deoarece împrejurimile naturale ale palatului regal nu erau nici pe departe ofertante pentru amenajarea unui spaţiu frumos aranjat.

Grădinarul Le Nôtre a trebuit să îmblânzească pădurea şi mlaştinile din jurul castelului şi să niveleze terenul neregulat, pentru a ajunge să facă din micuţa grădină moştenită de la Ludovic al XIII-lea somptuosul parc ce impresionează încă şi în zilele noastre.

Sarcina peisagistului a fost de a reflecta imensa putere regală în mirobolante arhitecturi vegetale şi nemaivăzute jocuri de ape. După anul 1680, lui Le Nôtre îi succede arhitectul regal Jules Hardouin-Mansart, care modifică multe din realizările înaintaşului său.

Arbuşti aliniaţi şi decupaţi matematic, alei pentru lungi plimbări – atât de lungi că era de preferat să o faci cu trăsura –, bazine cu fântâni spectaculoase, grupuri statuare şi flori nemaivăzute, totul a fost gândit pentru a crea, la sfârşit, din Grădinile Versailles un tot ca o veritabilă operă de artă.

Grădinile Versailles – un proiect peisagistic ridicat cu efort colosal

Perspectiva asupra grădinilor se deschide cel mai bine de la fereastra centrală a Galeriei Oglinzilor din palat. Din faţa acesteia porneşte axa originală, de la est la vest, pe care André Le Nôtre a moştenit-o de la regimul anterior lui Ludovic al XIV-lea şi pe care a trebuit să o amenajeze şi extindă, lărgind aleea regală şi săpând Marele Canal.

Cele două mari bazine de apă rectangulare, vizibile de aici, reflectă şi ele lumina soarelui precum nişte oglinzi, iar în colţurile acestora se află alegorii sculptate ale cursurilor de apă din Franţa – femei ale râurilor şi bărbaţii fluviilor.

Statuile şi fântânile au fost schiţate, în cea mai mare parte, de către Charles Le Brun, care se bucura de titlul de Prim pictor regal, iar Orangeria este construită de Jules Hardouin-Mansart. Însă nu trebuie neglijat nici aportul Regelui Soare, care ţinea să aibă un cuvânt de spus în absolut toate aspectele legate de proiectul său de suflet.

Nu doar pământul a fost mutat dintr-o parte în alta, pentru a se obţine niveluri egale şi posibilitatea împărţirii în parterres de vegetaţie sau de ape, ci şi arborii au fost aduşi aici din toate colţurile ţării, uneori deja mari. A fost o muncă titanică, înfăptuită de zeci de mii de oameni. Iar grădina trebuie replantată periodic, cam o dată la 100 de ani, pentru a-şi păstra forma.

Ultima replantare totală a avut loc după furtunile devastatoare de la sfârşitul secolului XX şi în special după furtuna din noaptea de 25 spre 26 decembrie 1999. Aceasta s-a transformat până la urmă, dintr-o nenorocire, într-o mare oportunitate, deoarece a motivat deschiderea unui şantier de mult dorit, de renovare din temelii a grădinii.

Câteva dintre elementele componente ale grădinilor de la Versailles

Coborând de la castel către sud, găsim Orangeria, cu cei peste 1.500 de arbuşti de portocal, lămâi, palmieri şi multe alte specii. E formată dintr-o galerie centrală orientată spre sud, pentru a primi cât mai mult soare pe tot timpul anului, cu o lungime de peste 150 de metri şi flancată de două galerii laterale, aflate sub Scările cu o sută de trepte.

Galeriile au pereţi groşi de 4-5 metri şi nu doar că adăposteau plantele pe timpul iernii, dar şi ofereau un spaţiu inedit de petrecere pentru invitaţii regelui. Între galerii se află zona verde numită Parterre de l’orangerie.

Pornind din faţa castelui în direcţia Marelui Canal şi urmând Perspectiva cea Mare, trecem printre cele două bazine ale „stratului” de ape (le Parterre d’Eau) şi descoperim treptat, încântaţi de efectele optice şi de surprizele măiastre ale lui Le Nôtre, Bazinul lui Apollo, Covorul Verde, Bazinul Latonei şi multe altele.

Una dintre cele mai cunoscute opere de la Versailles este grupul statuar sculptat în marmură în 1670, de către fraţii Marsy, care o reprezintă pe Latona cu copiii ei.

Bazinul Latonei a fost inspirat de Metamorfozele lui Ovidiu şi ilustrează metamorfozarea în broaşte a ţăranilor din Lycia care nu au primit-o cu ospitalitate pe mama celor doi gemeni, Apollo şi Diana, fructul iubirii interzise dintre zeiţa Latona, fiică de titani, şi marele Zeus.

Covorul Verde este de fapt Aleea Regală, numită şi aşa datorită benzii de gazon desfăşurate în centrul ei. Are o lungime de 335 metri şi o lăţime de 40. A fost construită de Ludovic al XIII-lea, însă Le Nôtre a lărgit-o şi a punctat-o cu perechi simetrice de staturi şi vaze, câte 12 din fiecare. La mijlocul aleii, la stânga, începe Aleea Iernii, care duce la Bazinul lui Saturn.

Apollo era zeul preferat al lui Ludovic al XIV-lea, cel cu care regele chiar părea că se identifică. Statuile care îl reprezintă pe Apollo sunt cele mai numeroase cele în jur de 400 de sculpturi din parc.

Grupul monumental de la Bazinul lui Apollo – carul tras de patru cai ai zeului iese din apă înconjurat de patru tritoni suflând în nişte cochilii – ilustrează ideea de zeu al luminii cu ajutorul strălucirii plumbului aurit din care e construit.

Marele Canal este creaţia cea mai originală a lui André Le Nôtre. Se întinde pe 23 hectare şi are două „braţe”, aşezate în cruce, ambele cu o lăţime de 60 metri: cel aşezat în direcţia est-vest are o lungime de 1.700 metri, iar orientat nord-sud, 1.000 metri.

Aceste dimensiuni au fost studiate cu mare grijă de către arhitectul Regelui Soare, astfel încât din acest loc să poată oferi privitorului perspectiva perfectă şi imediată asupra frumuseţii şi grandorii întregului domeniu.

Dacă ieşim din limitele spaţiilor verzi deschise – les parterres – şi pătrundem pe alei, descoperim adevărate saloane de verdeaţă, împrejmuite de palisade vegetale. În număr de 14, aceste grădini împrejmuite, toate diferite una de alta, serveau drept spaţii pentru diverse distracţii regale.

Spectacolul apei îl completează pe cel peisagistic

Aleilor din marmură, copacilor sculptaţi şi statuilor din plumb aurit din Grădinile Versailles li se alătură o altă realizare remarcabilă a epocii: fântânile.

Specialiştii în hidraulică ai Regelui Soare au avut şi ei misiune dificilă pentru construirea reţelei impresionante care trebuia să alimenteze cele 55 de bazine şi fântâni din grădină. Ei s-au folosit în acest scop de forţa gravitaţiei şi de câteva rezervoare situate în oraş şi în anumite puncte din grădină.

(Iar asta pare cu adevărat ieșit din comun, dacă ne gândim că palatul Versailles nu a avut canalizare în primii săi 150 de ani, timp în care problemele de igienă s-au acutizat atât de tare încât o parte din portocali au fost mutați în palat, ca să nu mai aibă de suferit din cauza celor care căutau un loc ferit pe post de toaletă.)

Munca specialiștilor care au construit Grădinile Versailles dă roade şi în zilele noastre, când se produce încă un spectacol de jocuri de ape grandios, creat în timpul lui Ludovic al XIV-lea, numit Les Grandes Eaux.

De altfel, nu doar fântânile spectaculoase din Grădinile Versailles au rămas moştenire de atunci până la noi, ci şi arta peisagistică: arborii şi arbuştii sunt încă modelaţi, peste tot prin lume, după tehnica grădinarilor Regelui Soare. Iar la Versailles se păstrează încă 700 de sculpturi verzi, în 67 de forme diferite.

Iar regele însuşi, spre sfârşitul domniei sale, a redactat un document numit „Modul de a prezenta grădinile de la Versailles”. Atât de mult îşi iubea Ludovic al XIV-lea proprietatea, încât a ales să scrie cu mâna lui – şi în mai multe ediţii – un text în care să lase moştenire urmaşilor săi instrucţiuni pentru felul în care trebuiau organizate vizitele aici şi descrisă mitologia locului.

Poate că o bucăţică din sufletul acestui rege nici nu a părăsit vreodată luxuriantele spaţii verzi, oglinzile apelor şi strălucirea ca de aur a statuilor sale preferate din Grădinile Versailles.