Adaugă-ne ca sursă preferată în Google În anii ’60, când marile orașe construiau blocuri-turn repetitive, iar suburbiile se extindeau rapid, arhitectul Moshe Safdie a încercat să răspundă la o întrebare radicală: cum poți oferi avantajele unei case cu grădină într-un bloc cu densitate mare? Răspunsul a fost Habitat 67, un proiect din Montreal (Canada) conceput inițial ca lucrare de diplomă și devenit unul dintre cele mai recognoscibile experimente rezidențiale ale secolului XX. Privit de la distanță, Habitat 67 seamănă cu o sculptură geometrică supradimensionată, alcătuită din volume de beton așezate într-un echilibru aparent improbabil. Privit de aproape, dezvăluie o organizare mult mai sofisticată: terase suspendate, grădini private, pasarele pietonale și locuințe care nu se suprapun după logica obișnuită a unui bloc de apartamente. Este o arhitectură în care fiecare volum pare să-și caute propriul loc, iar spațiile dintre construcții devin la fel de importante ca spațiile construite. Proiectul a prins contur în 1961, când Moshe Safdie, pe atunci student la arhitectură la Universitatea McGill din Montréal, a dezvoltat o teză intitulată A Three-Dimensional Modular Building System. Ideea era să depășească limitele locuirii colective convenționale și să propună o alternativă la alegerea dintre apartamentul urban și casa individuală din suburbii. În viziunea sa, densitatea nu trebuia să însemne renunțarea la lumină naturală, intimitate sau spațiu exterior privat. Oportunitatea de a transforma conceptul într-o construcție reală a venit în 1963, când Safdie a fost invitat să dezvolte proiectul pentru Expoziția Universală de la Montréal din 1967. Tema evenimentului – Man and His World – oferea un context potrivit pentru o demonstrație despre viitorul locuirii. Planul inițial era mult mai ambițios și includea aproximativ 1.000 de locuințe, spații comerciale și o școală. Din rațiuni de buget și implementare, proiectul a fost redus la doar 158 de apartamente. 354 de module, 158 de locuințe și o nouă geometrie urbană Amplasat pe peninsula artificială Cité du Havre în apropierea portului vechi din Montréal, complexul este alcătuit din 354 de module prefabricate din beton, dispuse în trei structuri neregulate, cu o înălțime de 12 etaje. Principiul constructiv este cel care îi conferă identitatea vizuală. În loc să fie suprapuse într-o succesiune verticală uniformă, modulele sunt decalate și interconectate, formând o compoziție tridimensională de volume în consolă. Fiecare retragere generează o suprafață liberă care devine terasa sau grădina locuinței aflate deasupra. Astfel, acoperișul unui modul devine grădina altuia, iar spațiul exterior privat nu este rezervat doar apartamentelor de la ultimul etaj. Este o soluție care schimbă fundamental relația dintre locuință și exterior: fiecare apartament beneficiază de propria terasă, în timp ce configurația fragmentată permite pătrunderea luminii naturale și favorizează ventilarea. Cele 158 de locuințe sunt organizate în 15 tipologii diferite, cu suprafețe și configurații variate, de la apartamente cu un dormitor până la locuințe cu patru dormitoare. Unele ocupă un singur modul, altele combină mai multe volume și se desfășoară pe două niveluri. Rezultatul este o diversitate de planimetrii, într-un sistem construit pornind de la o singură unitate modulară. Reședința Peart Weisgerber, din cadrul complexului rezindețial Habitat 67 / Foto: Profimedia Circulațiile au fost gândite pentru a susține ideea de comunitate, nu doar pentru a asigura accesul la apartamente. Pasarele exterioare conectează locuințele, iar străzile pietonale sunt amplasate la anumite niveluri ale ansamblului, în relație cu nucleele verticale de circulație. Lifturile deservesc aceste niveluri, de unde locatarii ajung la apartamente pe trasee pietonale. În acest fel, Safdie a încercat să reproducă în înălțime o parte din experiența unui cartier tradițional: întâlniri între vecini, trasee comune, spații de socializare și locuri în care copiii se pot juca. Betonul, transformat din structură în limbaj arhitectural Estetica Habitat 67 este inseparabilă de materialul care îi definește construcția. Betonul aparent, cu textura sa minerală, conferă ansamblului o expresie brută, aproape brutalistă, dar modul de asamblare al volumelor îi îndulcește masivitatea prin jocul de plin și gol. Modulele au fost realizate într-o unitate de prefabricare amenajată chiar în apropierea șantierului. Procesul industrial presupunea turnarea elementelor din beton armat, integrarea instalațiilor, a izolației și a tâmplăriei, precum și montarea componentelor de bucătărie și baie înainte de ridicarea modulelor în poziția finală. Macaralele au avut un rol esențial în asamblarea acestei structuri neobișnuite. Nu doar structura, ci și amenajările interioare au fost gândite în spiritul prefabricării. Băile utilizau componente din fibră de sticlă turnată, iar bucătăriile erau concepute modular. Soluția urmărea reducerea timpului de execuție și standardizarea unor operațiuni care, în mod obișnuit, se realizau individual în fiecare apartament. La exterior, materialele păstrează o paletă restrânsă, dominată de betonul aparent, completat de lemnul de cedru folosit pentru pardoselile teraselor, tâmplăria din aluminiu și elementele vitrate ale pasarelelor. Contrastul dintre suprafețele minerale și vegetația teraselor contribuie la caracterul aparte al clădirii: un ansamblu masiv, dar care nu exclude natura din experiența locuirii. Un experiment care a depășit Expo 67 Habitat 67 a fost inaugurat în 1967, în cadrul Expoziției Universale de la Montréal, dar construcția a fost finalizată integral abia în 1970. Spre deosebire de numeroasele pavilioane temporare ale expoziției, ansamblul a fost conceput să rămână funcțional și să găzduiască permanent locatari. Experimentul nu a reușit însă să-și atingă integral obiectivul economic inițial. Prefabricarea trebuia să reducă prețul construcției și să facă locuințele de calitate accesibile unui număr cât mai mare de oameni. Complexitatea structurală, costurile de producție și dimensiunea redusă față de planul inițial au făcut ca această promisiune să fie dificil de îndeplinit. Cu toate acestea, proiectul a demonstrat că locuința colectivă poate fi imaginată dincolo de modelul coridoarelor lungi și al apartamentelor identice, dispuse pe etaje repetitive. A devenit un reper internațional pentru arhitectura modulară și pentru dezbaterea despre densitatea urbană, spațiul privat și relațiile comunitare. Astăzi, Habitat 67 continuă să funcționeze ca ansamblu rezidențial și este protejat ca monument de patrimoniu în Québec, statut acordat în 2009. Valoarea sa nu ține doar de silueta neobișnuită, ci și de faptul că păstrează vizibilă o întrebare care rămâne actuală: cum construim mai mult, fără să sacrificăm calitatea vieții? La aproape șase decenii de la inaugurare, Habitat 67 nu oferă un răspuns universal la problemele locuirii contemporane. Oferă însă o alternativă la ideea că densitatea urbană trebuie să însemne uniformitate. În proiectul lui Moshe Safdie, un bloc de locuințe devine un mic peisaj arhitectural, în care fiecare apartament are propriul orizont, propria grădină și o relație directă cu exteriorul. Poate tocmai de aceea această construcție, născută dintr-o teză universitară, continuă să pară mai degrabă o imagine a viitorului decât o amintire a anilor ’60. Foto: Profimedia CITEȘTE ȘI: Reconversie reușită în Olanda: din bază militară germană în cartier rezidențial Penthouse de lux în blocul vedetelor: vedere panoramică și peste 800 mp de design hollywoodian Arhitectură în inima războiului: resortul din domuri colorate construit în insula Ormuz Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Distribuie articolul pe: