Arhitectura fără unghiuri drepte: Frank Gehry şi clădirile lui sculpturale

Arhitectura are la bază științe exacte, în care forța, geometria unghiurilor drepte și duritatea materialelor converg spre un rezultat în mare măsură previzibil. Dar odată ce Frank Gehry – arhitectul inspirat și de Brâncuși – a început să construiască, știința pe care se ridică structurile arhitecturale pare să funcționeze diferit. Liniile fluide ale clădirilor sale sfidează logica arhitecturii convenționale, într-o lume în care hârtia mototolită devine sursă de inspirație, iar imperfecțiunea dă naștere frumuseții.

Frank Owen Gehry, probabil cel mai sculptor dintre arhitecţi şi unul dintre cei mai inovatori din domeniu, s-a născut în 1929 în Canada. La 17 ani, s-a mutat în California, unde a studiat arhitectura. Apoi, a făcut studii de urbanism la Harvard Graduate School of Design. Pe lângă cariera de arhitect, Gehry a fost şi un înalt şi respectat pedagog, el predând arhitectura în trecut la universităţi precum Columbia sau Yale.

Pornit din modernismul târziu, curent născut din revolta creatorilor împotriva tradiţiilor rigide ale secolului al XIX-lea, stilul lui Gehry este considerat ca aparţinând în special şcolii arhitectonice deconstructiviste. Aceasta se îndepărtează de modernism prin faptul că îi refuză regulile de liniaritate şi creează forme noi, în special la faţade, curbate, distorsionate, aparent fără a ţine cont de geometria euclidiană.

Inspirație din lumea reală pentru a desena arhitectura ireală

Nu există un consens în ceea ce priveşte originile deconstructivismului: unii zic că s-ar fi tras dintr-o idee filosofică a lui Jacques Derrida, alţii, că ar fi fost o reacţie la constructivismul rusesc, început în pictură la începutul secolului XX, de către Kazimir Malevitch.

La fel, nici despre inspiraţia lui Gehry nu se poate spune care a fost cu siguranţă. Unii sunt de părere că celebra capelă Notre-Dame-Du-Haut din Ronchamp (Franţa), proiectată de arhitectul elveţian Le Corbusier sub formă mai degrabă de sculptură abstractă decât de clădire, ar fi punctul de plecare al stilului lui Gehry.

Însă Frank Gehry însuşi a afirmat, într-un documentar realizat în 2005, că sursele majore ale inspiraţiei sale au fost sculptorul român Constantin Brâncuşi, arhitectul şi designerul finlandez Alvar Aalto, precum și arhitectul american Philip Johnson.

Deconstruind arhitectura convențională prin forme noi, sculpturale

Clădirile lui Gehry au forme continuu curbate, par haotice – deşi nu sunt – şi în mod evident nu respectă vechiul postulat arhitectural conform căruia funcţia trebuie să determine forma.

Începuturile lui Gehry, din anii 1960, combină elemente domestice şi japoneze în construcţiile sale care deja apar ca fiind influenţate de pictori şi sculptori datorită formelor distorsionate în perspectivă, a utilizării luminii ca modelator pentru forme şi a felului în care structura este lăsată uneori la vedere.

În anii 1970, Gehry realizează în special proiecte mici, rezidenţiale, ca de exemplu casa din Malibu a prietenului său, pictorul Ron Davis, din 1972. Cu aceste proiecte, el „îşi face mâna” în domeniul construcţiilor cu materiale ieftine, din producţia de masă, folosind placaje, metal ondulat şi plasă de sârmă şi expunând structura de lemn a clădirilor, care conţin de multe ori volume şi obiecte incomplete, ce nu respectă geometria „tradiţională”.

Acum începe şi implicarea lui Gehry în proiectarea unor clădiri mai mari, dar în care „se joacă” la fel cu geometriile: Pavilionul din Concord (California, 1975), Muzeul de Marină Cabrillo din Los Angeles (1979), mall-ul Santa Monica Place (1973-1979). „Santa Monica” este, de altfel, şi unul dintre numele alternative sub care e cunoscută şcoala de design a lui Frank Gehry, nu pentru că ar exista neapărat un stil unitar pornit de la el (e greu de găsit unitate în deconstructivism), dar pentru că multe dintre clădirile lui deconstructiviste se află în zona acestui oraş.

Însăşi casa lui Gehry din Santa Monica este un foarte bun exemplu pentru stilul său, din ce în ce mai puternic deconstructivist pe măsură ce ne apropiem de anii 1980. Cu menţiunea că arhitectul nu s-a asociat niciodată deschis cu constructivismul, este un stil care doar i-a fost atribuit de alţii.

Construită în 1978, casa lui Gehry are şi ea o structură uşoară, din lemn, şi faţade din tablă ondulată şi plasă de sârmă. Arhitectul a extins acolo o casă veche, lăsând-o pe aceasta preponderent neatinsă şi la vedere, în mijlocul volumelor neregulate adăugate de el.

Casa a părut mereu neterminată, ceea ce s-a şi dovedit cumva adevărat în 1991, când Gehry a mai extins-o o dată, din nevoia de a oferi mai mult spaţiu familiei sale mărite cu doi copii, şi i-a oferit o impresie generală de mai „terminată”. Desigur, acest lucru a stârnit nemulţumirea fanilor esteticii deconstructiviste, care l-au văzut ca pe o trădare a stilului original.

Muzeul Guggenheim din Bilbao deschide un nou capitol

În 1997, se deschide muzeul Guggenheim din Bilbao (Spania), pentru care Frank Gehry se poate lăuda că l-a construit la timp şi perfect încadrat în bugetul iniţial, ceea ce este un lucru rar pentru o clădire de acest fel.

De data aceasta, putem vorbi despre un stil modern expresionist, cu linii curbe trasate aparent la întâmplare, dar despre care Gehry declara că au fost gândite în scopul de a „prinde” lumina. Situată într-un port, clădirea aceasta cu contururi organice, radical sculptate, a fost prevăzută să semene cu o corabie. Panourile sale reflectorizante din titan amintesc de solzii de peşte – formele care fac trimitere la viaţa organică fiind, de altfel, recurente în proiectele lui Frank Gehry.

Arhitectul a profitat din plin de evoluţiile tehnologice ale vremii, folosindu-se de vizualizări computerizate şi aplicaţii de tip CAD pentru realizarea acestui proiect. Acest lucru i-a permis să construiască forme care, înainte de era IT, ar fi fost probabil imposibil de concretizat.

Cu cei 10.500 metri pătraţi de galerii şi cei 25.000 metri spaţiu public, cu atriumul înalt de 50 metri, un auditoriu, un restaurant şi o cafenea, muzeul Guggenheim din Bilbao este o clădire absolut spectaculoasă văzută din partea cu râul, rămânând însă modestă de partea cealaltă, neintenţionând să domine clădirile tradiţionale de pe străzile din împrejurimi.

Printre motivele recurente de inspiraţie naturală ale lui Gehry, peştele deţine de altfel un loc special. Acesta nu doar că este sugerat în clădirile lui, dar arhitectul chiar a proiectat peşti „locuibili” şi a creat mai multe sculpturi, bijuterii şi obiecte casnice în formă de peşte. Găsim astfel în Minneapolis, în Sculpture Garden, un peşte uriaş realizat din panouri de sticlă şi silicon fixate pe o structură, vizibilă şi ea, ca multe alte structuri ale lui Gehry, din lemn şi oţel: Standing Glass Fish.

În Japonia, la Kobe, se găseşte o altă sculptură uriaşă în formă de peşte a lui Frank Gehry, în faţa unui restaurant numit „Peştele dansator”, iar la Vila Olímpica del Poblenou (oraşul olimpic de lângă Barcelona, Spania), se află sclipitorul El Peix, „peştişorul de aur” proiectat de Gehry din metal, în 1992, care măsoară 56 de metri lungime şi 35 lăţime.

Unele lucrări celebre, de dată mai recentă, ale lui Frank Gehry, precum Muzeul Muzicii din Seattle (SUA) sau sala de concerte Disney Hall din Los Angeles (SUA), au fost şi criticate public pentru îndrăzneala lor. Prea mari, prea discordante cu împrejurimile, prea colorate.

Însă admiratorii acestor construcţii au replicat că la fel au stat lucrurile şi cu alte construcţii faimoase ale lumii, care acum fac unanimitate de păreri, deşi la vremea inaugurării lor au fost foarte controversate: Statuia Libertăţii de la New York sau Turnul Eiffel din Paris. Sunt construcţii a căror valoare este decisă, de obicei, de timp.