Raze de lumină, tăceri și apropieri: Brâncuși

Apropierea de Brâncuși are loc treptat și nu se termină niciodată. Îmi spunea odată un prieten, în timp ce ne plimbam prin Paris și căutam momente și locuri fotogenice: “…știi, la Paris poți veni abia când știi ceva despre tine, nu oricând”. Mi-au dat de gândit atunci acele cuvinte care mi-au reamintit că absolut tot ceea ce ni se întâmplă ajunge (sau nu) la noi prin prisma capacității noastre de înțelegere, dintr-un moment dat, a unor semne, a unor simboluri ce pot naște semnificații cu rol revelator.

Prin aceasta prismă privesc apropierea de opera lui Constantin Brâncuși. Până la un moment dat, ești exterior fenomenului, ceva te atrage irezistibil spre sursă până când, într-o zi, ceva din tine vibrează diferit și parcă o nouă ușă se deschide în interior. Intri atunci într-o nouă cameră căreia nu-i știi limitele, explorarea lor deschide o călătorie interioară pasionantă, până în ziua în care ajungi în fața unei noi uși, a unui nou prag interior.

Am învățat să recunosc aceste stări și am răbdare cu timpul aflărilor. Bunăoară, mi-au luat vreo 20 de ani pentru că ceva din mine să tresară iremediabil și să își dorească cu totul să fie acolo, în fața “Coloanei fără sfârșit”.

La Paris a avut loc primul pas. Prin anii 2000, dacă dețineai cetățenia romana, puteai intra gratuit în pavilionul dedicat din fața Centrului Pompidou, doar cu pașaportul. Ca student Erasmus, ar fi fost ciudat să nu profit de ocazie. Am intrat, dar după ce vizitasem galeria suprarealiștilor din clădirea muzeului. Erau acolo Dali, Picasso, Picabia, Modigliani, Chagall, Duchamp, Magritte, Giacometti, de Chirico. Era și Brâncuși. Care era diferit de absolut toți ceilalți, prin ceva anume.

Eram curios să înțeleg prin ce îi fascina acel bătrân cu aer “hipster” pe cei mai mari artiști ai vremii lui, căci se vedea din poze că îl respectau și îi ofereau spatiu, parcă s-ar fi simțit mici lângă el. Iar el era îmbrăcat extrem de simplu, cu un pulover pe gât și niște pantaloni superlargi, înconjurat de toate creațiile sale. Și atât. M-am luat cu treburi de student și am lăsat în urmă aceste întrebări.

Am revenit peste ani la Paris, am mers iarăși la pavilionul din piața Centrului Pompidou. Era soare afară și acea lumină mi-a dat o stare diferită față de cea de la prima întâlnire. Totul părea ușor, deși blocurile mari de lemn, de piatră sau de metal șlefuit nu erau deloc ușoare, cu siguranță. Am văzut acel atelier și creațiile brâncușiene într-o lumină nouă, albă, ușoară, ce conferea amplitudine acelor obiecte înalte, zvelte. Am ieșit de acolo cu o stare nouă.

În 2007, am mers la Târgu Jiu. Îmi aduc aminte și acum senzația avută în parcul Coloanei. Nu mă așteptam să aflu acea amenajare. În poze nu se simte spațiul care înconjoară coloana și care o lasă să respire. Față de variantele din atelierul din Paris, aici coloana este solitară, axis mundi, perimetrul de copaci îi conferă o zonă care te lasă să o descoperi treptat, pe măsură ce te apropii.

Apoi am aflat că acolo este punctul culminant al unui traseu inițiatic, ce pornește de la apa Jiului, de la Masa Tăcerii, pe Aleea Eroilor, prin Poarta Sărutului. Nu m-am simțit inițiat, dar am admirat modul în care ansamblul sculptural subîntinde axul principal simbolic al orașului.

Este un caz unic în lume. Sculptura nu este gândită la scara omului, ci a orașului. Mi s-a părut atât de fascinant încât am ținut o conferință despre acest subiect, în acea perioada, în cadrul unor întâlniri profesionale de arhitectură. Mi se părea că descopăr o lume nouă.

Între timp, am început să călătoresc mai mult, să ajung mai departe, să simt mai intens. În 2019, am avut un proiect fotografic pentru a cărui realizare am ales să îmi stabilesc cartierul general la Târgu Jiu. Am pozat inclusiv Cula Tătărescu, unde Brâncuși a fost găzduit, la un moment dat. Ansamblul Eroilor îi fusese comandat de Liga Femeilor Gorjene, relația cu familia Tătărescu a fost extrem de importantă în destinul tuturor celor care intersectează de atunci axa Coloanei.

Până când, undeva în vara lui 2020, mi-am dat seama că ceva din mine mă cheamă clar și răspicat să revin la Târgu Jiu. Așa că am mers doar pentru a mă bucura de contemplarea Coloanei. Am simțit intens că ceva din mine are nevoie să fie acolo, să stea “pe perimetrul cercului” – cum mi-a plăcut să spun atunci -, undeva pe o bancă sau explorând în mers lent, jur-împrejurul Coloanei. Căci perspectiva se schimbă cu unghiul privirii, lumina se transformă permanent, totul devine și evoluează lent cu viteza pasului, a respirației și pulsului propriu.

Mi-am dat seama că ceva din mine este foarte deschis la vibrația locului, că pot sta la nesfârșit acolo, cu un zâmbet imposibil de șters de pe chip. Am avut șansă ca vremea să îmi ofere momente fotogenice intense, luna să stea exact unde trebuie, percepția mea a reușit să întrevadă noi și noi unghiuri și detalii care parcă se hrăneau unele pe celelalte.

Pe măsură ce stăteam mai mult, pe atât parcă vedeam și simțeam lucruri noi. Am fost fascinat și am păstrat în mine acea stare. Totul se reflecta în imagini, nu mai făcusem așa poze până atunci. Interesant este că locul este neschimbat dintotdeauna și totuși ceva din mine a reușit să vadă totul cu un ochi nou. Au fost câteva zile cu trăiri intense.

În miez de august, mi-am propus să revin când toamna va fi la apogeu. Cred că am așteptat acel moment așa cum așteptam vacanta mare, când eram mic. Și iată toamna venind și momentul mult așteptat al descinderii pe peluza verde a Coloanei. Se întuneca, seara era blândă, natura era colorată de un pictor genial, coloana era acolo, aurie și înțeleaptă. M-am încântat cu câteva cadre noi. Era și luna acolo, venise la întâlnire, mă simțeam răsfățat. Mi-am spus că trebuie să profit de absolut fiecare secundă și să vin la răsărit. Apoi altceva din mine a zis: “ce să faci singur, acolo, cu noaptea în cap, poate nu e bine să exagerezi…”. Apoi mi-am spus “… hai, o dată vii aici toamna, poți să dormi și altă data…”. Așa că mi-am pus ceasul să sune încât să prind răsăritul acolo, în parcul coloanei.

Când a sunat, era întuneric afara. Și o ceață densă, absolut densă. Am ieșit. Singur pe străzi, am salutat cele două – trei persoane întâlnite și m-am îndreptat spre parc. Când am ajuns, nu era absolut nimic. Se crăpa de ziua, ceața era densă. Era 6.30. Mi-am zis: “nu are nimic, sunt aici, e perfect, orice ar fi”.

Pe la 7 și zece, am întrezărit o rază. Ceața se ridica precum o cortină de teatru. Apoi cerul s-a înroșit, m-am întors să privesc. Pe bolta roșie se desena un semicerc perfect de curcubeu. Razele căpătau putere, lumina desena fiecare fir de iarbă udă. Coloana părea incandescentă, curcubeul se arcuia perfect deasupra ei, absolut magic.

Mi-am ținut respirația și am pozat cu toate aparatele, cu toate simțurile, cu totul. Eram copleșit, mi-am dat seama că nicio poză nu va putea exprima acea uimire. Eram doar eu acolo, întreg spectacolul părea că este doar pentru mine. Norii se mișcau, soarele căpăta forță, era magie pură, curcubeul și coloana alcătuiau împreună o compoziție dincolo de lumea știută. Iar eu eram acolo și aveam șansa să asist la acest spectacol unic.

La 7 și 40 de minute nu mai era nimic din toate astea. Curcubeul se dizolvase, cerul devenise clar, lumina dimineții era vioaie și se reflecta frumos din firele ude de iarbă. Se auzeau deja mașini, au apărut primii oameni care traversau parcul, cuprinși de propriile gânduri. Totul trecuse, lumea revenea la normal. Iar eu fusesem acolo, martor al unei minuni.

Mi-am dat seama atunci că nu e nevoie să înțeleg nimic, că e suficient să încerc să tac pentru a lăsa vibrația să miște ceea ce este de mișcat înăuntru. Cuvintele vor apărea la un moment dat și vor lua forma unor aflări posibil de articulat. Cine știe când. Până atunci, mă pot bucura în sinea mea de darul pe care îl primisem. Minunea avusese loc sub ochii mei, singura mea contribuție fiind că am ascultat chemarea de a fi acolo. Probabil astfel de minuni au loc mereu, oriunde, au însă nevoie ca cineva să fie acolo. Cele mai bune fotografii așteaptă să fie făcute, cele mai ofertante situații își așteaptă martorii tăcuți și mirabili.

Știți ceva? În momentul în care scriu aceste cuvinte, mă gândesc, desigur, la o nouă vizită la Târgu Jiu. Și nu aștept absolut nimic. Îmi este dor să fiu cu zâmbet și cu liniște acolo, în fața Coloanei. Poate că un secret deja șoptit așteaptă să fie conștientizat, aflat, un gând așteaptă să capete forma unor cuvinte, raze de lumină așteaptă să devină curcubeu și mirări încă neaflate își așteaptă zâmbetul larg, pe chipul călătorilor. Simțiri s-au trezit în timp, chemări au fost ascultate, magia și-a desfăcut aripile, toate au făcut posibile noi aflări.

Pe Brâncuși e bine să îl cauți din timp în timp. E bine să îl privești în tăcere, cu gândurile cât mai estompate. Să îl privești în lumina cea bună. Să spună el ce are de șoptit, să îi faci loc. Doar așa te poate ajuta să mai faci un pas spre tine însuți. Opera lui este deasupra lumescului. Deși puternic ancorată în pământ, atinge norii și se joacă în bolta cerului, în zborul păsării deopotrivă. E nevoie de timp și răbdare pentru a înțelege că poate nu e nimic de înțeles, ci mai ales să fii prezent, să crezi, să lași vibrația să te poarte. Necuprinsul îți face câteodată cu mâna dintre culorile curcubeului, dimineața, la răsărit.

Continuare: trăirile poetice au început să capete contur fizic și iată că o selecție din cadrele care ilustrează acest articol sunt expuse, până în 28 februarie 2026, la Palatul Parlamentului, sala “Constantin Brâncuși”, în cadrul expoziției aniversare “Brâncuși 150 : Contemplări”.